Rețeta lui Ruba nu se bizuie pe fardarea jovială a tristeții, pe mascarea melancoliei printr-o scriitură fățarnică, de contrast. El nu tricotează pe față frivolități pentru a obține pe dos angoase. El împinge, pur și simplu, frivolitățile în criză dramatică, le exaltă până când acestea se deconspiră ca traume ori anxietăți. Lejeritatea dicțiunii devine, astfel, un lift manevrat de însăși vocația (ascunsă cât se poate) a pathos-ului. (…) Ruba, ce-i drept, a tot încercat să se strecoare afară și s-o șteargă englezește din propriile poeme, știind însă prea bine că fuge înlăuntrul unei capcane existențiale, dacă nu și textuale. Se poartă el acolo ca un libertin, dar, de fapt, trăiește sub imperative absolute, făcând, ce-i drept, figura celui mai libertin dintre cei care trăiesc dintr-un fond de pathos. (Sau a celui mai patetic dintre
ușuratici.)