Ce a realizat N.Iorga in Istoria bisericii romanesti nu se mai intreprinsese anterior si aproape e imposibil sa se refaca astazi, in primul rand, din punct de vedere al vastitatii documentarii. Spre a nu mai vorbi de larga cuprindere si conexiune a elementelor chemate sa lumineze fenomenul „vietii religioase a romanilor”, sau de profunzimea analizelor critice in detaliu si de ansamblu.

Caci „Istoria” lui N.Iorga aduce contributii esentiale nu numai de viziune generala, ci si de detaliu, in mai fiecare dintre chestiunile luate in discutie..

Ea ramane, orice s-ar spune si oricate carti se vor mai scrie – si trebuie sa se scrie mai ales despre viata religioasa a ultimului secol – un monument de care trebuie sa ne apropiem cu sfiala, ca de o lucrare neapartinand sferelor obisnuitului.

Incarcand textul pana la saturatie cu referinte la epoci, locuri, edificii, personalitati, evenimente, N.Iorga deruleaza istoria vietii religioase a romanilor din cele mai vechi timpuri – inca din vremea paganismului – pana la inceputurile secolului al XX-lea (in prima editie), adusa ulterior, la zi (in editia a II-a), pana dupa primul razboi mondial.

Abordand viata religioasa in derularea ei istorica, el zaboveste pe acelasi palier, cand in Moldova, cand in Tara Romaneasca sau Transilvania, iar mai tarziu si in Bucovina, Banat si Basarabia, incercand din cadrul respectivului modul spatio-temporal, sa arunce punti, atat carte trecut, cat si carte celelalte provincii romanesti – intinzandu-si totodata privirile si carte largul european: balcanic, rusesc, apusean.

Asa incat, desi segmentele isi au o anumita individualitate, ele nu pot fi extrase – decat cu greu, din intreg, si cu pierderi pentru totalitatea excursului critic.

I.Oprisan