Primul volum din lucrarea „Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor” de Nicolae Iorga (publicat inițial în 1908) reprezintă o analiză vastă a evoluției spiritualității românești, de la originile sale dunărene până la consolidarea instituțională a Bisericii.

Iată principalele teme și aspecte tratate în acest volum:

• Originile creștine la Dunăre: Iorga analizează începuturile vieții creștine în spațiul carpato-danubiano-pontic, subliniind rolul elementelor din Imperiul Roman și răspândirea credinței prin negustori și călători.
• Terminologia latină: Autorul evidențiază păstrarea limbii latine populare în vocabularul religios (de exemplu, cuvântul „lege” folosit pentru religie), demonstrând vechimea și continuitatea creștinismului la români.
• Evoluția instituțională: Volumul urmărește transformarea comunităților creștine timpurii în structuri bisericești organizate, analizând influențele externe (bizantine și slave) și relația dintre Biserică și formarea statelor medievale.
• Viața religioasă a poporului: Spre deosebire de o istorie pur dogmatică, Iorga pune accent pe „viața religioasă” – modul în care credința a fost trăită de oamenii de rând, integrând tradiții populare și manifestări de cult.
• Personalități și izvoare: Sunt analizate izvoare directe și indirecte care atestă prezența creștină în orașe precum Axiopolis sau Troesmis și rolul martirilor locali în consolidarea credinței.