Prezentul volum a fost alcătuit pentru a oferi o interpretare sintetică a istoriei româneşti, de la apariţia statului român până astăzi, cu o anumită insistenţă asupra curentelor de gândire şi a celor artistice manifestate în acest interval de timp. El nu este un tratat, căci, aşa cum bine observa folcloristul Ovidiu Bîrlea, „într-un tratat sunt dezbătute toate aspectele domeniului, proporţional cu importanţa lor, în fapt cu suma cunoştinţelor dobândite până la acea dată”1. Un astfel de scop nu mi-a stat în intenţie aici. Am fost interesat mai curând de dinamica de factură culturală din interiorul noului stat, inclusiv prin recursul abundent la opiniile unora dintre principalii săi protagonişti şi observatori.

„Mircea Eliade spunea undeva că «e totdeauna penibil să vorbești despre lucruri prea triste și umilitoare pentru neamul tău». Și totuși, a le ține cu totul sub tăcere, tot timpul, nu poate decât să păgubească o bună cunoaștere a adevărului despre trecut și, până la urmă, și cunoașterea de sine. Mi-am asumat riscul de a le aduce în discuție pe unele, acordându-le un spațiu anume, pentru a contribui la întregirea imaginii despre trecutul nostru, care nu a fost numai spini, dar nici doar flori.” (Ovidiu Pecican)

Prin noua sa carte, Ovidiu Pecican aduce în fața cititorilor, cu strălucirea unui maestru, zbaterile dramatice, în plan politic și cultural, ale elitelor naționale ale celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, ale chinuitorului secol XX și ale primelor două decenii ale secolului nostru. România, stat și cultură (1866-2018) este, de fapt, istoria modernizării țării noastre, cu bune și cu relele ei, a ieșirii din înapoiere, a edificării unui stat funcțional, a expresiei culturale a unui ideal și a tentativei de liberă afirmare a ethosului românesc – toate constituind, de bună seamă, efigii ale unei victorioase reconfigurări de destin.