„Nu există un «mai departe» de linia atinsă în ordinara poezie extraordinară a lui Acosmei.

E capătul. Poezia sa postepifanică (și nu pentru pifani ), postjoyceană («epifaniile profane» ale lui Joyce, deși deturnate, încă funcționau într-un scenariu al «inspirației», al «iluminării»), ne-a trecut în vîrsta ultimă a poeticu – lui.

Vom mai scrie și publica, desigur, poezii – poezii bune, vreau să precizez –, elegiace sau afurisite, vom experime ta, vom performa cu virtuozitate, ne vom angaja în numele binelui, al frumosului, al adevărului, vom fi rebeli cu sau fără cauză etc., vom afabula o «lo – cuire poetică» salvatoare ori blestemată, însă, fie că ne dăm seama, fie că nu, Jucăria mortului ne așteaptă – deja de trei decenii – la capătul drumului.

De la prima ediție ea continuă să ne intrige și să ne neliniștească prefăcîndu-se că ne amuză cu bufonadele sale, și nu va înceta să o facă, deoarece nu este doar o excelentissimă carte de poezie, ci ultima carte a poeziei, un fel de sentință capitală, fără drept de apel.”

(O. Nimigean)