Scrise sub semnul Apocalipsei din cel de-al Doilea Război Mondial, Jurnalele pariziene aparţin unuia dintre seniorii literaturii germane din secolul XX, alături de Thomas Mann, Robert Musil, Hermann Hesse… În Parisul ocupat, Jünger e detaşat în poziţia administrativă de „cenzor“ al serviciului de contrainformaţii german. Cunoaşte, prin funcţia sa, mai toată elita culturii franceze. În 20 iulie 1944, el apare „la periferia“ conspiraţiei cu bombă împotriva lui Hitler pusă la cale de ofiţerii conservatori antinazişti din armata germană. În august 1944 este demis, dar scapă de execuţie.
„Observ că mă cuprinde o mânie aparte împotriva oamenilor care și-au utilizat întreaga forţă ca să mă convingă… Când apoi, adesea abia după ani de zile, faptele îşi spun cuvântul, înţeleg că am fost tras pe sfoară de veritabili proxeneţi ai puterii actuale. Ei și-au dichisit târfa, ca să ia chipul adevărului.“ — ERNST JÜNGER
„În biblioteca mea, printre cărţile esenţiale dedicate condiţiei umane, de la Marc Aureliu, Seneca, Pascal, Kierkegaard şi până la Cioran, se află şi Jurnalele pariziene ale lui Jünger. Faţă de toate celelalte, cartea aceasta are o pecete unică: ea vorbeşte, chiar dinlăuntrul imperiului Răului, despre suprema înjosire a fiinţei umane. Paradoxul Jurnalelor este că autorul deplânge soarta evreilor ridicaţi de Gestapo în capitala Franţei, cu o inimă care bate sub uniforma unui ofiţer al armatei germane. Jünger se referă tot timpul la Hitler sub numele de «Diabolo». Au fost momente în care, pe parcursul lecturii cărţii, am avut senzaţia că autorul ei este un umanist al Renaşterii rătăcit în tabăra nemţilor.“ — GABRIEL LIICEANU