Doliul durează doi ani, îi repetă prietenii lui Eric-Emmanuel Schmitt când el încearcă să depășească suferința provocată de moartea aceleia care i-a dat viață. Fiul documentează, în tulburătoarele pagini ale acestei confesiuni, cei doi ani în care parcurge drumul de la deznădejde la conștientizarea datoriei de a fi fericit – singura cale de a-și omagia mama. Doi ani în care deapănă amintiri de-o viață, trăiește și înregistrează curajos sentimente contradictorii, momente-cheie și clipe de cumpănă. Pendulând între evocarea trecutului fericit și consemnarea prezentului, cu realitățile sale inexorabile, Jurnalul unei iubiri pierdute transformă experiența morții într-o pledoarie pentru viață.

„Un scriitor nu poate reînvia pe nimeni, dar poate da viață prin cuvinte. La doi ani de la dispariția mamei sale, autorul se hotărăște să-și transforme jurnalul doliului în carte – o carte în care nu vorbește de­spre el, ci despre noi, noi toți, care trebuie să înfruntăm, mai devreme sau mai târziu, pierderea părinților. Să dai nume durerii, să trasezi apoi un drum spre lumină, nu e oare acesta cel mai frumos dar pe care un romancier îl poate face cititorilor săi?“ — Le Pèlerin