Am mai multe motive sa-mi fie drag de Carmen Dumitrescu – de la jurnalismul ei razboinic si avantat, pana la ciudata viitura existentiala ce a purtat-o din muntii Neamtului pana spre tipsia neteda si monotona a Burnasului. Ma regasesc si eu in aceste tatonari si volute biografice, amintindu-mi de momentul in care, tanar prozator abia debutat la revista Luceafarul, l-am rugat pe unchiul meu, Marin Preda, sa-mi gaseasca ceva de lucru in Bucuresti si, astfel, sa scap de calvarul repartitiei in cine stie ce capat uitat de tara. Fara prea multe codeli si menajamente, scriitorul m-a poftit sa iau loc. S-a uitat indelung la mine, m-a cercetat pe sub ochelarii lui cu lentile groase, dupa care, cugetand pret de cateva clipe, m-a intrebat cu o voce grava si ultimativa, care imi da si acum fiori pe sira spinarii: “Mai baiete, tu de fapt ce vrei sa faci in viata? Vrei sa fii scriitor sau corector la editura oarecare ?” L-am privit nauc, distrus, terminat, ca lovit cu leuca in cap si, cine stie cat ar mai fi durat calvarul acelei clipe, daca el insusi nu ar fi spart tacerea, explicandu-mi ca, pentru a fi scriitor, ai nevoie de biografie. “Du-te, pleaca in lume – mi-a zis el. Traieste-ti viata si asuma-ti esecurile. Cunoaste, asculta si ia aminte. Ai vazut vreodata cum moare un om ? Dar cum naste o femeie? Orice carte incepe de aici, de la iubire si moarte… Niciun scriitor adevarat nu scrie din imaginatie”. As avea mai multe de spus despre “lectiile” de literatura ale lui Marin Preda, despre felul in care stia el sa simplifice lucrurile cele mai complicate din lume, dar nu merg mai departe, gandind ca pentru tanara prozatoare Carmen Dumitrescu a trecut timpul ezitarilor adolescentine, a inocentelor mirari de inceput.

Carmen Dumitrescu este un om dintr-o bucata si tot asa scrie. O dovedesc textele ei care striga, cer, obliga sa iei atitudine. O dovedesc numerosii cititori adunati intr-o umila sala de biblioteca pentru a o cunoaste, pentru a-i pune cateva intrebari. Textele lui Carmen Dumitrescu impun respect. Par mereu pregatite de lupta. Au unghii ascutite. Au colti si oase puternice. Au nervi si coloana vertebrala. Dincolo de regia scenica si intensitatea dialogala a unor momente, din scrisul lui Carmen Dumitrescu razbate in permanenta tensiunea unor confruntari mocnite si promisiunea unor rasturnari spectaculoase de situatie. Razbate forta si tenacitatea unui om cu care nu e bine sa te pui. Un om altcumva bantuit de indoieli si nedreptati provinciale, dar dispus oricand sa sacrifice totul pentru unica ei placere. Placerea de a scrie si de a zabovi prelung in fata imperialei coli de scris, in asteptarea acelui fosnet starnit de un gand sau de o neliniste trecatoare.

Orice tanar are dreptul la aripi tipografice. Are dreptul sa viseze, sa zburde in voie printre esecuri, nostalgii, intense trairi emotionale. Ce va face dupa debut nu ne mai priveste. E pariul, e taria si destinul cu care l-a harazit sau nu Dumnezeu. Datoria noastra este sa-l incurajam, sa-i dam o sansa, un motiv serios sa continuie. Carmen Dumitrescu nu numai ca si-a capatat aceste aripi editoriale, dar ea deja planeaza, insista, cauta si da ocol la portile inalte ale consacrarii. Nu va trece mult si aceste porti se vor deschide. Nu va mai trece mult si numele lui Carmen Dumitrescu va fi rostit cu deferenta si pretuirea pe care le merita deplin.

Sorim Preda