Pe cer alergau nori gata de ploaie. Pe fundalul curgerii lor monotone fusese afectată imaginea care se maturizase și pe care, de fapt, o purta în ochi în cei câțiva ani de ședere în Europa invadată de război: lângă un sfânt cu privirea plină de credință, îndreptată spre cer, stătea un altul, fără cap; îngeri uriași, suflând către cer în niște goarne uriașe un imn triumfal, îl cântau în continuare, deși unul avea doar o jumătate de goarnă, iar altul zbura în general fără mâini. O figură semeață, căreia îi lipseau pieptul stâng, nasul și degetele de la piciorul drept, se înălța pe marginea cerului cu o harpă care nu avea strune. Pe ruinele unui acoperiș complet distrus rămăsese doar o figură care își împreuna mâinile spre cer; cândva arăta oamenilor de jos direcția în care ar trebui să se îndrepte, dar ce să facă în acest moment când tot ce era mai rău venea din această direcție de sub cer? Nici cea mai îndrăzneață caricatură nu ar fi reușit, probabil, să exprime mai bine în piatră ridicolul acestei arhitecturi care preconiza unirea cu cerul și care astăzi frângea îngerilor aripile, sfinților capul, turnurilor crucile, dezvăluind neputința simbolisticii. Calul de pe statuie avea retezate picioarele din spate, astfel încât cavalerul stătea doar pe cele din față; leul era fără coadă, satirul fără burtă, palatul fără acoperiș, biserica fără cupolă. …

Își amintea fotografia pe care o văzuse într-o revistă a unei biserici din New York, cu turnul său de câteva etaje. Arăta ciudat, fiind înconjurată de zgârie-norii cu sute de etaje. În felul acesta, turnul indica de fapt nu cerul, ci o reclamă luminoasă cu galoși. „Stăpânirea înălțimilor cerului”, se gândea el, „trebuie să influențeze, probabil, schimbarea expresiei de până atunci a tuturor formelor de arhitectură din lume. Pentru că dacă un înger din piatră va sufla din goarnă spre un avion care îi rupe aripile cu o bombă, această expresie va duce spre un paradox simbolic.