La sfârșitul anilor ’90, pornind de la jurnalul său ținut încă din adolescență, Monica Lovinescu a reconstituit o întreagă lume: lumea secolului care tocmai se încheia. S-a născut astfel un volum de memorii cum nu sunt multe în literatura română, un volum care restituie mulțimea chipurilor acestei lumi, mai senine sau mai frământate – Bucureștii copilăriei și tinereții, instaurarea comunismului în România, exilul parizian și apoi colaborarea la postul de radio Europa Liberă. Tabloul zugrăvit de autoare se alcătuiește deopotrivă din portrete și din atmosfera care le înconjoară, din întâmplări și din semnificațiile pe care le dezvăluie. Mai presus de toate însă, amintirea este străjuită de o înaltă conștiință morală, aceeași care a ținut trează, în sufletele ascultătorilor săi „pe unde scurte“, deopotrivă speranța că normalitatea este cu putință și ideea că ea nu poate fi decât rodul unei necurmate lupte. Este și legatul cel mai însemnat pe care La apa Vavilonului ni-l transmite nouă, celor de azi.

„Deseori, ne îndreptam direct spre casă, unde aveam întâlnire cu semenii noştri întru obsesii şi puneam imposibilul la cale până la orele ce începeau de drept să aparţină dimineţii. Când dormeam? Nu sabotăm somnul cum o făcuse «adolescentul miop» al lui Mircea Eliade. Ne organizăm însă o viaţă de-a-ndoaselea cu culcări matinale şi trudnice treziri pe la orele când alţii prânzesc, şi cu zilele astfel dislocate. Dislocaţi nu eram şi noi, trăind la Paris şi visând în România? Zilele mele au fost totdeauna fără dimineţi.

Când ţi-o îngăduiau şi prietenii, şi filmele, şi concertele, noaptea era şi cea mai prielnică scrisului şi cititului. Nu pentru tine, îţi interzici acest fabulos egoism. Urma lecturilor nu există în aceste pagini, fiindcă a fost trasată în texte critice menite difuzării radiofonice asupra literaturii din ţară… Totdeauna lenea mi s-a părut un păcat sau, cum scriu Sfinţii Părinţi, lenea îmi era «îngrijorată». Din fericire, n-aveam timp de ea.“ — MONICA LOVINESCU

MONICA LOVINESCU (19 nov. 1923–20 apr. 2008), jurnalistă şi critic literar, fiica lui E. Lovinescu şi a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, este cea mai importantă voce feminină a exilului românesc. După absolvirea Facultăţii de Litere din Bucureşti (1946), devine asistenta lui Camil Petrescu la Seminarul de Artă Dramatică şi colaborează la diverse publicaţii (Revista Fundaţiilor Regale, Kalende, Vremea, Democraţia lui Anton Dumitriu) cu pagini literare, cronică dramatică etc. Obţine o bursă a statului francez în 1947 şi pleacă la Paris în condiţii de călătorie riscante. Imediat după abdicarea forţată a Regelui Mihai I, cere azil politic în Franţa. În primii ani de exil face diverse încercări regizorale. Semnează capitolul despre teatrul românesc în Histoire du spectacle (Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard). Traduce câteva cărţi din româneşte, sub pseudonimele Monique Saint-Côme şi Claude Pascal şi, împreună cu Eugen Ionescu, traduce din teatrul lui Caragiale în limba franceză. Colaborează deopotrivă la revistele de limbă română din exil: Luceafărul, Caiete de dor, Fiinţa românească, Ethos, Contrapunct, Dialog, Agora etc. Din 1951 se dedică activităţii radiofonice şi „ţării din gând“: realizează, până în 1975, emisiuni literare şi muzicale la Radiodifuziunea Franceză, iar din 1962 trece la microfonul Europei Libere (va lucra aici până în 1992, la închiderea postului). Are emisiuni săptămânale ascultate cu enorm interes în România: cronica de carte de la Actualitatea culturală românească, precum şi Teze şi antiteze la Paris. În ajunul zilei sale de naştere, în 1977, se face asupra ei o încercare de asasinat politic de către un terorist aflat în solda lui Nicolae Ceauşescu. Monica Lovinescu a fost căsătorită cu Virgil Ierunca şi sunt, amândoi, unele dintre cele mai iubite şi respectate figuri ale exilului românesc. După 1990, cărţile i se publică constant la Editura Humanitas, în principal cronicile literare citite la radio (şase volume de Unde scurte), precum şi cele scrise pentru România literară (volumul intitulat Diagonale). La apa Vavilonului este una dintre cele mai importante scrieri memorialistice de exil. Eseurile sale politico-istorice au fost antologate în volumul Etica neuitării (2008). Cele şase volume de Jurnale, publicate în timpul vieţii, au fost urmate de ediţia postumă, într-un volum, intitulată Jurnal esenţial (2010) şi de Jurnal inedit 2001–2002 (2014). Monica Lovinescu a scris primul roman distopic din literatura română, Cuvântul din cuvinte, şi este de asemenea autoarea unui volum de Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler.