Cine oare poate surprinde cu mai multă acuitate esența unei cărți, stilul ei, decât însuși autorul? Într-un volum recent (Longtemps, j’ai donné raison à Ginger Rogers, Grasset, 2020), Frédéric Vitoux își mărturisea, cu o dezarmantă sinceritate, preferințele:
Îmi plac scriitorii care pierd firul gândurilor, poveștilor, reflecțiilor. Și ce dacă, prin felul în care scriu, nu se țin ață de ceea ce voiau să spună, ci, dimpotrivă, se lasă duși de val, se descentrează, deschid paranteze înspre lumi nebănuite de ei înșiși cu o clipă înainte? Și ce dacă uită să le închidă? Eu n-am să fac niciodată elogiul închiderii.
Pe scurt, nimic mai încântător decât să te lași în voia unei literaturi vagabonde, să te simți liber, gata să te înclini în fața unei chemări, unei tentații. Când citesc, îmi sunt dragi cărțile în care știu, în care simt că autorul poate, în orice moment, la fiecare pagină, să mă poarte într-o direcție imprevizibilă, urmându-și fantezia, și că nimic nu e premeditat ori bătut în cuie dinainte. Îmi plac cărțile în mișcare, cărțile cu gust de hoinăreală…
La ce oră, din ce zi… e o astfel de carte, pornită să descopere, într-un colț de Paris, pasiuni, vise, decepții, într-un cuvânt, trăiri legate de un punct fix, micul bistrou Au Rendez-vous des Mariniers de pe insula Saint-Louis. Seismograf al unei epoci la ani-lumină de prezent și incredibil de aproape totuși, volumul e și un exercițiu de Gnosi seauton declinat în cheia lui „cunoaște-te pe tine însuți cunoscându-i pe ceilalți“. Când ei se cheamă Dos Passos, Hemingway, Cendrars, Simenon, Céline, Mauriac, Picasso… iar scriitura se joacă glosând cu un umor duios ori ironic, să rătăcești prin vremuri și cuvinte e, fără îndoială, o experiență fermecătoare.