Mergeam tocmai acolo pentru că nu mai era nimic altceva între noi și cer. Eram tineri, dar știam deja să fim triști. Marea noastră frumusețe: beam enorm și pierdeam nopțile și câștigam unele speranțe, pe care, în zori, le mai schimbam pe câte o iubire, pe care o risipeam până la apus. Iar anii aceia demult au trecut, i-am îngropat ducându-ne unii altora prietenii la altar. Și nici jazz nu se mai ascultă la ultimele etaje ale orașului. Am devenit resurse umane.