Definind literatura drept „fiică a mitologiei“, Mircea Eliade și-a conceput nuvelele de factură fantastică drept spații în care cotidianul și mitul converg, cele două rămânând, totuși, opuse unul celuilalt.

O astfel de proză învestește realul cu un întreit mesaj: estetic, mitologic și fantastic, iar cititorul, deopotrivă cu personajele, ajunge să cunoască o altă experiență a timpului și spațiului.

În nuvele precum La țigănci, Pe strada Mântuleasa sau În curte la Dionis, Bucureștiul interbelic e conceput ca spațiu mitic, în care fantasticul impregnează cotidianul. Drumul inițiatic e presărat cu labirinturi care condiționează prin probe accesul neofitului la porțile spațio-temporale (La țigănci) și cu personaje a căror identitate mundană e dublată de una fabuloasă (Pe strada Mântuleasa), pentru ca eroi precum Leana și Adrian – de fapt, încarnări ale cuplului mitologic Orfeu–Euridice (În curte la Dionis) – să se regăsească, supuși imuabilei coerciții a mitului eternei reîntoarceri.

„Mircea Eliade, trăind mai mult decât alții în preajma miturilor mari, consideră că literatura nu mai poate renaște decât asumându-le. Sentimentul lui mai adânc este că literatura modernă s-a golit de sensuri, a pierdut dimensiunea spiritului. Soluția este întoarcerea la mituri, dar nu printr-o literatură despre mituri, abstrasă de viața comună. A identifica prezența transcendentului în experiența umană este sarcina cea dintâi a creatorului modern. Și, încă o dată, sub altă formă: prozatorul să observe camuflajul misterelor în evenimentele realității imediate.“ Eugen Simion