Afară, în miezul zilei de toamnă cu nuanțe de miere, sufletul nu-și găsește locul în puținătatea trupească. Caută cu privirea o bancă pe care să se așeze, să se liniștească, cu ajutorul unor exerciții terapeutice practicate după operație. Ce și-ar mai putea dori oare după asemenea regăsire și contemplare? Când reușește să-și stăpânească tumultul de emoții, decide să se întoarcă pe celălalt mal cu vaporul, pe sub podul Galata, nerăbdător să alunece pe luciul învăluitor al Bosforului și să se lase în voia bucuriei. Ce întâmplări ar putea să-i înnegureze viața după Călătoria Orientală? Vorba, nu aduce anul ce aduce ceasul, e dovada că anii, de până acum, nu-i oferiseră nici măcar o parte din trăirile resimțite în ultima lună petrecută la Istanbul. Împlinirea sufletească îl face să șoptească, în barba pe care nu o mai are, că nu mai regretă nimic din ce făcuse sau nu apucase să facă. Orice s-ar întâmpla, indiferent de temperamentul lui melancolic, înclinat spre meditare, va primi cu inima împăcată fericirea de a fi trist, cum bine spusese scriitorul lui preferat, Victor Hugo. Viața, dar neprețuit, bucurie supremă. Călătoria la Istanbul i-a deschis ochii, iar acum privește tabloul ei panoramic: nu o să mai nesocotească viața, numind-o searbădă sau anostă. În sfârșit, el, omul obișnuit, fără un destin strălucit, a învățat că în fiecare anotimp se cuibărește bucuria, că melodia fiecărei zile are mereu același refren. Mulțumesc!