Un omagiu adus regizorului italian Federico Fellini şi puterii creatoare a viselor. Naratorul din Legea visătorului e doldora de poveşti şi, mai ales, visează mult. Îşi dă seama că are stofă de scriitor la vârsta de zece ani, după o noapte în care e martorul unor incidente bizare: înainte de culcare, după ce-i explică lui Louis, prietenul său cel mai bun, că „lumina e apă”, se trezeşte singur, părăsit de toţi, în timp ce casa în care locuieşte e inundată de… lumină lichidă. Pornind de la povestirea unor vise care se leagă în timp şi se petrec în acelaşi spaţiu, Daniel Pennac îşi reimaginează copilăria şi îl conduce pe cititor într-un univers deopotrivă incitant şi înşelător, un loc plin de întorsături neaşteptate unde acesta e invitat să descopere straturi de realitate. Autorul elogiază imaginaţia şi puterea de a visa, această funcţie vitală pe care o consideră sursa meseriei de scriitor, dar şi familia şi prietenia. Cartea este un omagiu adus lui Federico Fellini, celebrul regizor italian, el însuşi un mare visător, care a avut o influenţă profundă asupra lui.

„Acest scurt roman e ca o reverie, cu decoruri şi personaje de teatru. Citindu-l, ai senzaţia că treci dintr-o încăpere în alta, de la o situaţie la alta, fiecare completând-o sau contrazicând-o pe cea dinainte... E un text fascinant, bine scris şi extrem de sugestiv. Chiar şi vorbind despre sine, Pennac ne conduce spre alt orizont, în pagini unde cuvintele plutesc şi-şi râd de noi.” (SensCritique)

„Pennac nu-şi interpretează visele în lumina psihanalizei, nici nu supraevaluează simbolurile care-i populează nopţile. Imaginarul e un lucru minunat, dar foarte simplu, după spusele lui. Trebuie lăsat să umble liber.” (Le Devoir)

„Pendulând între real şi imaginar, Daniel Pennac îi face o reverenţă lui Federico Fellini, despre care spune: «Omul acesta îmi fusese mai de preţ decât o familie», vizitează un sat aflat pe fundul unui lac de acumulare şi, mai târziu, îşi aminteşte cum, tânăr profesor fiind, le cerea elevilor să ţină jurnale de vise.” (France Inter)