Deși puternic, a glăsuit Heracles, sunt urgisit de Hera să fiu sclav unui rege nevolnic, din Micene. Zeii m-au osândit, după dorința Herei. Eu nu mă tem de soartă și nu m-aș fi supus; dar vreau să ispășesc îngrozitoarea-mi crimă, făcută fără voie, luptând și preschimbând tot răul, urzit acolo-n slăvi, în bine pentru oameni...“

În eroi, grecii antici s-au întruchipat pe ei înșiși în versiuni idealizate, au clădit tipuri umane de virtute. Urmăriți de pizma vreunui zeu, eroii sunt orbiți, supuși tumultului pasiunilor, răspândesc haosul. Așa i se întâmplă lui Heracles, otrăvit de fioroasa zeiță Mania. Însă, atât cât îi țin puterile, ei caută virtutea, se străduiesc să-și canalizeze pasiunile luptând să repare nedreptățile lumii, înfruntă chiar zeii care întrețin haosul.

Viața lor e o luptă: există și momente când sunt îngenuncheați, dar eforturile li se îndreaptă către a se afla la înălțimea încercărilor prin care sunt puși să treacă. Sunt mai tari decât vremurile și nu-și țin capul plecat nici în fața zeilor. Iar numele lor au străbătut veacurile: Perseu, Heracles, Tezeu, Dedal și Icar, Castor și Polux, Belerofon, Asclepios, Meleagru, Orfeu și Euridice, Oedip, Iason și Medeea, Hector, Ahile, Ulise și Enea.