L-am început în 1987, cred că era primăvară. Eram un amărât de profesor la o şcoală generală din fundul Colentinei, proaspăt căsătorit şi cu o proaspătă fetiţă în cărucior.

Am început Levantul pe un colţ de masă de bucătărie acoperită cu muşama, bătând la maşină cu o mână, iar cu cealaltă împingând căruţul înainte şi-napoi pe vinilinul murdar al bucătăriei. Timp de un an şi jumătate am scris vreo şapte mii de versuri lăsându-mă, pur şi simplu, purtat de „zefirii“ stilurilor şi-ai prozodiei. După vreo trei cânturi am ştiut că poemul avea să fie o epopee clasică, în douăsprezece părţi, şi că va cuprinde o lume autosuficientă şi completă, cu geografia şi istoria ei, cu poveştile ei amoroase şi politiceşti, cu intrigile şi trădările ei, cu filozofia şi fantasmele ei. Ultimele părţi, tot mai transparent pamfletare, le-am scris cu urechea lipită de radio, ascultând, ca toată lumea, Europa Liberă. Vodă „şi al lui perfect orând“ mai aveau foarte puţin de trăit…

Am terminat poemul prin toamna lui 1989, cu câteva luni înainte de „revoluţiunea“ ce-avea să se dovedească la fel de suspectă ca şi cea din poema mea: „Ştiu, e un eşec penibil, ştiu, ţaruki şi paluki…“ -- Mircea Cărtărescu


Cetitor sau cetitoare (vâj bătrân sau domnişoară)
Ce-n lumină de opaiţ mă ceteşti în astă seară
Năzuind să afli taina marelui Ampotrofag,
A lui Languedoc i proci, dac-ai şti cât mi-eşti de drag!
Crede, nu ştiu opul ista, epopeea de alviţă
Ce ţi-am pus-o între mânuri, domnişor sau copiliţă,
Dă ce lupt s-o-nchei, când poate nu-i decât o nălucire:
Nice glorie-mi aduce, nice bani şi nici mărire
Şi nu ştiu, nu ştiu, mă crede, dacă duce undeva.
Mă silesc să sap un templu în o stâncă de halva,
Bombonele, mieji de nucă pun pe el ca pe-o colivă
Năzuind să fie totuşi un palat. Fii milostivă,
Gingaşo, şi ia din carte numai cât e pentru tine.