Operele lui Tolstoi, Dostoievski, Kafka, Baudelaire, Camus, Rimbaud etc. sunt abordate din unghiul de vedere al unui carturar cosmopolit. Titlul sugereaza si modul in care e conceputa cartea: precum un simbol; literatura universala se infatiseaza in aceast volum-spectacol ca o singura carte cu semnele incifrate ale fiintei.

Tolstoi: demonul analizei

Oricât de epopeic ar fi – prin spirit şi structură –, Tolstoi porneşte în tot ce a scris – romane, jurnale, eseistică – de la un eu complex.
Jurnalul e la Tolstoi un mijloc ideal de a se spovedi: o posibilitate de confesiune totală. Eul de azi şi eul de mâine, ca şi cel de ieri, se cheamă într-o unitate indisolubilă. Eul posibil îi aduce reproşuri eului real.
Or, Tolstoi este eul absolut.
Tolstoi este Molohul care înghite totul; Tolstoi este Isida capabilă să se reculeagă din cioburi; Tolstoi este atotputernicul Zeus.
În tinereţe, porneşte de la Stern şi Rousseau, care îi favorizează pasiunea analizei.
Tolstoi începe de la un autoflagel, care este prima formă – criticistă – a autoanalizei.
„Cine sunt în realitate?”, se întreabă la 26 de ani.
Şi vedem autoproiectându-se un Tolstoi numai din pete şi vicii atribuite cu dinadinsul: „Sunt urât, neîndemânatic, lipsit de scrupule şi de o educaţie mondenă. Sunt irascibil, plictisitor pentru alţii, lipsit de modestie, intolerant şi sfios ca un copil. Sunt aproape un incult. Ceea ce ştiu am învăţat singur, pe apucate, fără nici o legătură, fără vreun rost şi oricum cam puţin. Sunt repezit, prosteşte vanitos şi impulsiv ca toţi oamenii fără caracter. Nu sunt curajos. Sunt lipsit de acurateţe în viaţă şi atât de leneş, încât trândăvia a devenit pentru mine o obişnuinţă aproape irezistibilă. Sunt inteligent, numai că inteligenţa mea nu a fost pusă niciodată la încercare în mod temeinic. N-am o inteligenţă practică, nici una mondenă, nici una de gospodar. Sunt cinstit, adică iubesc binele…”
Căinţa anticipează păcatul; oroarea de posibile goluri sufleteşti, de posibila abulie a caracterului şi intelectului e mai monstruoasă decât o realitate certă.
Scara ontogenezei este, însă, întortocheată; Tolstoi o va putea urca obţinând o armonie a preocupărilor sale spirituale, morale, religioase, intelectuale, vegetariene, pedagogice, filosofice…
Îşi creează, astfel, un catehism:

1) Ceea ce-ţi pui în gând urmează să îndeplineşti cu orice preţ.
2) Ceea ce faci, să faci bine.
3) Nicicând nu consulta o carte dacă ai uitat ceva, ci caută să-ţi aminteşti singur.
4) Fă permanent ca mintea ta să acţioneze cu întreaga ei forţă.
5) Citeşte şi gândeşte întotdeauna cu voce tare.
6) Nu te ruşina să le spui oamenilor care te deranjează că te deranjează…