Această lucrare propune o reflecție sistematică asupra tăcerii ca structură teatrală, urmărind modul în care nonverbalul devine un instrument de construcție a sensului scenic. De la tragedia greacă și funcția tăcerii ca „non-răspuns”, la mima modernă și teatrul fizic, până la estetica pauzei în teatrul absurdului, volumul cartografiază un amplu teritoriu al expresivității fără cuvinte. Autorul analizează tăcerea din perspective multiple: estetică, fenomenologică, lingvistică, psihologică, teologică. Tăcerea nu apare aici ca simplă absență a cuvântului, ci ca formă activă de comunicare, ca „limbaj al corporalității”, ca spațiu al proiecțiilor spectatorului și ca probă de maturitate artistică a actorului. Prin incursiuni în opera lui Euripide, Eschil, Sofocle, Marceau, Beckett, dar și în teatrul fizic contemporan, volumul demonstrează că arta actorului se construiește adesea dincolo de rostire, în zona fină a gestului, a pauzei și a prezenței tensionate.