Iar jos, la negrul Hades, vaiete-s și plâns,
Acești copii și eu, care-n căminul tău
Ne-am strâns, în tine nu vedem un zeu, ci-un om,
Dar care-n pacostea ce ne-a lovit mai poți
Prielnici să ni-i faci pe zei. Căci tu, abia
Ajuns aici, ne-ai dezlegat de-a mai plăti
Noi Sfinxului tribut. Și asta făr ca noi
Să-ți fi vorbit sau dat vreun sfat, ci doar prin har
Zeiesc – cum toți o spun și-o cred – ne-ai izbăvit.
Sofocle, „Oedip rege”

„Actorul se joacă cu adverbele totalității; ludic și tragic, evident și obscur exprimă cu aparentă ușurință suma dispozițiilor afective. Povestea Lui este povestea asumării propriului rol, dar surprinde și esența metamorfozei, a identificării cu ipostaze străine. Scena jocului ca metamorfoză și a metamorfozei ca joc ascunde reperele libertății interioare, dar și pe cele ale pierderii de sine, lipsei infantile de griji, rătăcirii, curajului și fricii paralizante de necunoscut.
Povestea Actorului redimensionează arhetipal spațiul copilăriei, în care nimic nu este definitiv.
Imaginea Actorului prizonier în propriul labirint îmi amintește constant că există privilegii rezervate doar copiilor zeului care moare ucis de Titani și renaște. In Jocul Actorului există reguli, dar și libertatea de a le încălca, textul jucat fiind o formă de exprimare a alterității, a ieșirii din sine, a manifestării unui antimimon personal sau colectiv.”