„Mihai Ignat ne-a obișnuit cu volute ciudate între percepții intense și abstracții aproape insuportabile, între intimitatea introvertă, retractilă, evanescentă, și auto-expunerea tranșantă (în sensul că taie în carne vie). Cu arhitecturi ale versului în care întreruperile, electrocutante preț de o clipă, sunt imediat continuate într-o fluență pe cît de fascinantă pe atît de înșelătoare, ca în gravurile lui Escher.

Dacă putem rezista în lumea lui este pentru că trăim într-o realitate în care, de mult ori, știm că nu putem ajungem la destinație, pe autostrăzile pe care sîntem în curs de a le parcurge, decît dacă, eventual, de la un punct încolo, le continuăm în imaginație…

De data aceasta, însă, el schimbă, temerar, regulile propriului joc. În spate cu o vastă experiență de dramaturg, își propune să decanteze esența sau să scoată la suprafață nucleul viu al unei povești de dragoste (sau al mai multora?; sau, pur și simplu, al multora?).

Un nucleu în care, într-un mod din nou paradoxal și din nou fascinant/fascinat (iată, deci, marca indelebilă „Mihai Ignat”), se regăsesc, în simultaneitate absolută, distincte dar inseparabile, tandrețea și cruzimea, visceralul și diafanul, catifelatul și abrazivul – nu în ultimul rînd, fericirea extatică și deziluzia cea mai amară.” (Caius Dobrescu)