Versetele cădeau unul câte unul şi Madeleinei îi părea că Biblia uriaşă vorbeşte despre ea, despre lacrimile, ruşinea şi mireasma mângâierilor ei. Această poema de durere şi de adorare nu era oare a ei? Ea înghenunchiase şi Guillaume o iertase. O nesfârşită blândeţe o stăpânea pe încetul, pe măsură ce se desfăşura povestirea, ruptă parcă de suspine adânci, de suspine de remuşcare şi de nădejde. Ea urmări frază cu frază, aşteptând nerăbdătoare cel din urmă cuvânt al lui Isus. În sfârşit cerul îi spunea că fusese de ajuns că iubise mult, că plânsese mult, ca să guste bucuria iertării. Se gândi atunci la viaţa ei trecută, la legătura ei cu Jacques; amintirea acestui om care-o neliniştea în dese rânduri, nu-i pricinuia decât o adâncă pornire de căinţă. Toată cenuşa acestei iubiri era rece şi-o undă de vânt al nefericirii o ducea departe. Ca şi Magdalena, al cărei nume îl purta, putea trăi în pustiu ca să-şi sfinţească iubirea. Era aceasta o mângâiere neasemuita. Dacă uneori, când citea Geneviève, îi păruse că aude guri nevăzute ascunse în umbra odăii încăpătoare, cum o ameninţa cu o pedeapsă neînchipuită, în clipa aceea îi păreau glasuri mângâietoare ce-i dădeau încredinţări de uitare şi fericire.