Alegerea marchizelor ca subiect pentru o carte ar putea părea una emoțională. Cu siguranță, este o alegere emoțională, dar și una logică, pentru formațiunea mea inițială de scenograf, având o cultură vizuală și relative cunoștințe de proiectare, la care se adaugă și experiența de creator de bijuterii. Or, marchizele, fiind deosebit de frumoase, împodobesc o clădire precum o bijuterie, îi dau un caracter unic. Au ceva fascinant, par diafane și efemere, datorită predominanței elementului de sticlă, dar și a asemănării cu o aripă de libelulă. Fiind atât de frumoase, ele nu au dispărut niciodată.

Au apărut în epoca Beaux-Arts, au continuat în Art Nouveau și au dăinuit până în Art Deco, apoi s-au transformat în pseudomarchizele de lemn și țiglă (sau șiță) ale stilului național. Au continuat și în modernism – transfigurate în alte forme, cu alte tehnologii, folosind alte materiale –, când intrările în clădire sau ușile balcoanelor au fost protejate de plăci de beton dreptunghiulare, semirotunde sau pătrate.

Și le admirăm și astăzi, în drumurile noastre...

Irina Dimiu