“Ce a fost cu mine, abia acum îmi e limpede. Am debutat la 26 de ani cu un volum slab. Între 30 şi 50 am experimentat preţ de vreo douăzeci de volume (publicate) şi de aproape tot atâtea nepublicate; m-am lăsat de arhitectură, devenind scriitor liber profesionist; am tradus poezie şi proză din marii autori francezi, englezi şi americani. Între 50 şi 60 am început să-mi găsesc tonul original în context naţional (şi, spun unii, şi internaţional). Iar după 60 de ani mi-am dat marile volume de poezie, proză, teatru, inventând acel insolit minimalist numai al meu şi ridicând la rang de fiinţă sensibilă locuinţa cu elementele ei (pereţi, odăi, uşi, ferestre, scări, terasă etc.). Metafora lumii şi a vieţii noastre ca un şir întreg de odăi, alături de peripeţiile micilor vietăţi conlocuitoare (furnică, muscă, broască ţestoasă, pisică etc.) şi de metamorfozele misterioase ale arealului cotidian (strada pe care plouă-ntotdeauna, scaunul din mijlocul drumului, strada care-ncepe ziua şi sfârşeşte noaptea etc.) devin peceţile originalităţii mele absolute. Subiectul, obiectul, peisajul, acţiunea se contopesc într-un tot sugestiv. Şi, cadou nesperat, recenţii ani mi-au adus şi spirala superioară a filonului suprarealist din tinereţe, răbufnind în cicluri întregi de poeme revoltate, de-o mare intensitate dramatică (Statuia care vomită, Parastas, ţipătul meu castrat din faşă, Despre obiceiurile meteoriţilor). Iar ca urmare a frecventării retroversiunii în franceză (propriile poeme, cât şi cele ale unor confraţi) mi-a fost dat să scriu şi câteva cicluri de texte direct în limba franceză (Une voyelle pour mourir, Quelqu’un, Lettre, Péripéties quasi-imaginaires dans les rues de Paris). ” – Constantin Abăluţă într-un interviu de Ramona Vintilă pentru Jurnalul.ro