O scrisoare care-mi este adresată mă poate îngrijora, supăra, bucura, înveseli, una ce-mi este cu totul străină mă va face să reflectez asupra omului, sintagmă ce poate fi luată în sens restrâns (a gândi despre autorul prezumtiv) sau în sens larg, aproape sinonim cu literatura – scriere care te face să gândeşti despre om. Dacă o singură scrisoare ajunge pentru ca relaţia literară să se stabilească, un mănunchi de scrisori sau, şi mai bine, corespondenţa de o viaţă formează întotdeauna, adunată, un roman. Prin forţa lucrurilor, corespondenţa cuprinde durată, prefaceri, creştere ori declin, irosirea trecutului, rupturi. Mai ,,modernă” decât numeroase romane, îndeosebi balzaciene – sau sărac balzaciene, căci Balzac, ca orice scriitor mare, iese de multe ori din tiparul său –, mai modernă, deci, corespondenţa nu are Sens – ci doar o mulţime de sensuri risipite –, dar poartă destin. (Livius Ciocârlie)

Livius Ciocârlie s-a născut pe 7 octombrie 1935, în Timișoara. Este critic literar, prozator și eseist, laureat al Premiului Național pentru Literatură. În 1958 își încheie studiile filologice la Universitatea din București și, revenit în orașul natal, lucrează ca bibliotecar, profesor în învățământul secundar, muzeograf la Muzeul Regional al Banatului. În 1963 devine asistent la Catedra de limba și literatura franceză a Universității din Timișoara, iar în 1990, profesor. Între 1990 și 1994 este profesor invitat la Universitatea din Bordeaux. Din 2000 se stabilește în București. Este autorul unor experimente prozastice situate la granița dintre ficțiune și eseu.