Apele Mediteranei spală același țărm de mii de ani, transportând povești maghrebiene, italiene, spaniole, arabe pe rute maritime invizibile. Un schimb de cutume sociale, politice, culturale pe care Adrian Petru Stepan îl descrie într-un narativ fascinant despre Mare Nostrum, în fapt, un continent marin.

Principate, răzbunare divină, decizii politice, curente religioase, pietre de culoarea mierii, adiere sărată, ospitalitate sunt parcurse în trăiri de turist și istoric într-un manual despre cum să înțelegem și să ne pregătim retragerea, nu cucerirea, la vârsta senectuții pe malurile Mediteranei.

„Personal, cred că poți simți o oarecare nostalgie după fostul Imperiu doar dacă ești austriac sau ungur. Ca român, poți să constați că partea din țara ta care fusese sub ocupația ramurii inferioare a Casei de Habsburg era mult mai dezvoltată decât patria-mamă și că făcea parte cu adevărat din acea parte a Europei care a decis pentru multe secole soarta unei bune părți a lumii.

Sau că între Banat, Transilvania și nordul Italiei găsești similitudini la care nu te-ai aștepta, de la cuvinte pe care le foloseau bunicii și acum uitate, împrumutate de la coloniștii din Peninsulă, până la regimul de carte funciară, inexistent în Vechiul Regat.” (fragment)

„Gaza este acum o ruină și zeci de mii de femei și copii au fost uciși de armele israeliene, în apatia comunității internaționale și a avertizărilor americane sau europene, ineficace în fața autoritarismului și agresivității guvernului Netanyahu. Violență căreia i se răspunde cu o violență sporită, într-o spirală care nu se va termina niciodată, o confruntare pe care unii o numesc religioasă, dar care nu își are deloc semințele în dogme. Este un simplu conflict pentru teritoriu, un conflict care durează de milenii pentru fiecare metru pătrat de pământ al acestui spațiu mic, în parte deșertic, dar atât de râvnit de prea multe popoare de ale locului sau venite de peste mări și deșerturi. Un „pământ al făgăduinței” al cărui fiecare centimetru a fost spălat de sânge. Dacă războiul sfârșitului lumii ar trebui să aibă loc vreodată, Palestina pare locul predestinat pentru înfruntarea de pe urmă.” (fragment)

„Când am ajuns în orășele din sudul Egiptului, am văzut o lume atât de necăjită încât mi‑am dat seama într‑o clipă cât de binecuvântați eram noi, turiștii. Însă, observând copiii care se jucau desculți cu vreo minge dezumflată ori adulții care savurau un ceai în fața unor clădiri cărora cu greu le puteai spune locuințe, am văzut la fel de multe zâmbete ca pe terasele din arhifotografiatele piețe europene. Cred că e dovada cea mai bună că nu ne‑am născut fundamentaliști și că, orice am face noi, oricât am acumula, fericirea este o stare interioară pe care niciun guvern și niciun predicator frustrat nu ne‑o poate furniza.” (fragment)