Meglenoromâna, un dialect istoric al limbii române, reprezintă o mică enclavă lingvistică în centrul limbilor care constituie uniunea lingvistică balcanică și este expusă la influențe puternice din partea lor, afectând toate compartimentele ei.

Părerea lingviștilor, de talia unui Antoine Meillet, care considerau că structura gramaticală a unei limbi nu poate fi pătrunsă de elemente străine, prin cazul unor idiomuri mici ca meglenoromâna și istroromâna, s-a dovedit inexactă. Relevarea acestor fenomene este de o mare importanță pentru lingvistica generală prin care se verifică postulatele ei.

Studiile de acest tip, ca și orice alt studiu, în cazul meglenoromânei capătă o semnificație și mai mare prin faptul că acest dialect românesc este serios angajat pe calea dispariției.

Graiul matern este pur și simplu abandonat de vorbitorii ei, în primul rând de cei tineri.