Melodia, deși unanim recunoscută ca factor esențial al muzicii, multă vreme n-a constituit o preocupare deosebită pentru teoreticieni.

Aceasta se datorează în mare parte faptului că muzica europeană, evoluând mai ales în direcția unei complexități verticale, își concentra întregul interes asupra aspectului armonic, în timp ce melodia era privită drept un element fie prea spontan pentru a mai fi studiat, fie prea particular pentru a putea fi sistematizat.

Vechea Melopoïa, în care grecii își aveau adunate regulile melodice, n-a mai găsit un echivalent ulterior, iar diversele tratate teoretice afișau mai mult prin titluri asemenea intenții.

Situația s-a menținut astfel timp îndelungat, încât Riemann, în Musik Lexikon, apărut în 1882, are încă prilejul să constate lipsa unui tratat de melodică.