În ce condiții și cu ce condiții ar putea ecologia, în loc să fie, ca până acum, doar un ansamblu de mișcări între altele, să organizeze întreaga politică în jurul ei?

Poate ea aspira să definească orizontul politic așa cum au izbutit, în alte perioade, liberalismul, apoi socialismele, neoliberalismul și, în sfârșit, mai recent, partidele iliberale sau neofasciste, a căror audiență nu încetează, din păcate, să crească?

Poate ea învăța de la istoria socială cum apar noile mișcări politice și cum câștigă ele luptele de idei, cu mult înainte de a-și putea traduce progresele în partide și în alegeri?

Redescoperind puțin frecventata, mai cu seamă în Franța, teorie gramsciană a hegemoniei culturale și a obligatoriei complementarități dintre războaiele (politice) de mișcare și războaiele (politice) de poziție (teorie potrivit căreia lupta pentru idei este inevitabil îndelungată și trebuie să fie permanent susținută dacă vrem ca revoluțiile să fie durabile și să nu eșueze în dictaturi).

Bruno Latour este foarte aproape de a propune (pe urmele, bine estompate totuși de gândirea sa anti-ideologică, ale lui Chantal Mouffe și Ernesto Laclau) un fel de populism ecologic, în această ultimă carte antum apărută a sa, care încheie trilogia finală a operei sale încă deschise, vii, în mișcare, care deja rezervă multe surprize (de exemplu, provocarea pe care el o organizează din partea ecologiei la adresa catolicismului contemporan).

Este vorba de un exemplar efort, deopotrivă ultim și inaugural, de a schița un program strategic de re-politizare durabilă a ecologiei, cea de până acum fiind, de fapt, un eșec, ecologia nereușind, încă, să se impună, în pofida evidențelor climatice tot mai (la propriu) frapante, drept „orizontul de nedepășit al timpului nostru”.