După ce primește o scrisoare tulburătoare în care verișoara ei o imploră să o salveze de la moarte, Noemí Taboada pleacă spre Locul Înalt, reședința acesteia dintr-o zonă rurală a Mexicului. Deși nu pare, nici pe departe, o luptătoare neînfricată (e foarte elegantă și nu s-ar încumeta să apară nicăieri fără o rochie șic și fară rujul său marca Elizabeth Arden), Noemí nu duce deloc lipsă de curaj, nelăsându-se îngrozită nici măcar de coșmarurile sale îngrozitoare. Așa că nu se sperie nici când descoperă că Locul Înalt ascunde multe secrete întunecate, căci verișoara ei s-a căsătorit cu terifiant de charismaticul moștenitor al unui fost imperiu în domeniul mineritului, din a cărui istorie de familie nu lipsesc episoadele de o violență nebună. Noemí se trezește prinsă în ghearele fascinației și groazei într-o casă imensă bântuită de fantomele trecutului.

„Un amestec de scene horror și elemente de gothic tradițional, de parcă Lovecraft și-ar fi dat întâlnire cu surorile Brontë în America Latină.“
The Guardian

„E ca și cum o putere supranaturală ne-ar îndemna să dăm paginile acestui roman palpitant.“
The Washington Post

„Noemí și-a întors fața de la el și s-a uitat spre tavan. Dar tavanul se topise. A văzut un ou din care a ieșit un lujer alb, subțire. Un șarpe. Dar nu, nu! Mai văzuse cândva o imagine asemănătoare. În camera lui Francis, în urmă cu câteva ore. Pe pereți. Ciupercile în acuarelă și etichetele lor dedesubt. Și pe una scria «văl universal». Da. Asta era! Oul spart, coaja desfăcută, șarpele care era ciuperca ieșită din pământ. Șarpele de alabastru, alunecând și înnodându-se singur, devorându-și coada. S-a făcut beznă. Flacăra lămpii s-a stins. [...] Lemn... Simțea miros de pământ reavăn și de lemn. A ridicat mâna, a lovit cu degetele o suprafață tare și o așchie a înțepat-o. Sicriu. Era într-un sicriu. [...] Dar nu era moartă. Nu era. Voia să urle, să le spună că nu era moartă, deși de-acum știa că n-o să moară niciodată.“