În toate cărțile sale, Eric Carle reușește într-un mod remarcabil să creeze povești pornind de la felul cum văd copii lumea. Micul Nor nu e decât un copil pus pe joacă.

Ce-ar fi să zboare pe aici?

Sau pe dincolo?

Sau peste casele acelea?

Ce-ar fi să se transforme într-un avion?

Sau într-un copac?

Și cum fac oare norii cei mari să plouă?

Ca și alte minunate cărți-jucărie de Eric Carle, „Micul Nor” are curajul de-a propune un mesaj simplu, aparent fără nici o încărcătură „educativă” – copiii nu vor învăța nimic concret, măsurabil, așa cum cer părinților unele teorii ale educației care aduc mai mult cu niște dogme severe.

Ce-ar fi să-i eliberăm din când în când pe copii de activități, proiecte, teme peste teme, cursuri, examene, meditații, concursuri și să-i lăsăm o vreme să nu facă nimic altceva decât să urmărească norii de pe cer? Ca să-și poată lua zborul, copiii trebuie să viseze.

Micul Nor se făcu o oaie.
Oile și norii arată câteodată la fel.
Micul Nor se făcu avion.
Micul Nor vedea adesea avioane zburând printre nori.
Micul Nor se făcu iepuraș.
Îi plăcea să se uite la iepuri
cum zburdă pe câmp.