El ii saruta mana, fara graba si fara insistenta, si se aseza in fotoliul obisnuit de langa masuta de lemn de trandafir, scotand din buzunar caietul, in care ii corectase compozitia din urma „o excursie in parcul de la Magurele" sub forma de scrisoare catre o prietena de la Berlin. Ea isi freca usor tamplele pana ce simti sangele urcandu-i-se din nou in obraz. Se gandi la scena olteanului, pe care se hotarase sa nu i-o povesteasca, dar nu se mai putea tine de cuvant; trebuia sa-si explice emotia, si intamplarea din ulita cadea foarte bine pentru a da o intorsatura naturala unei atitudini, de care, totusi, el nu parea de loc mirat; linistea lui o enerva si mai mult.