Indreptandu-ma spre sfarsitul darului vietii daruit mie de Bunul Dumnezeu, ajuns, oarecum, la vremea bilantului, simt nevoia sa dau marturie cu multa recunostinta despre cei care au contribuit esentialmente la formarea mea si la traiectoria mea existentiala si profesionala, si sa le aduc o cuviincioasa multumire si pomenire, in fata lui Dumnezeu si a oamenilor. Gandul a venit si legat de volumul pe care colegii mei mai tineri au tinut sa mi-l dedice la implinirea varstei de saptezeci de ani.

Ajuns la varsta aceasta, am inteles ca ceea ce sunt si ceea ce am facut in viata este rodul unei mosteniri, nu atat materiale, cat duhovnicesti, pe care am primit-o mai intai de la parintii mei dupa trup, apoi de la un numar insemnat de oameni cu care a randuit Dumnezeu sa ma intalnesc in viata si sa ma alatur lor pentru un timp anume, primind de la ei spre mostenire lucruri consistente, determinante pentru viata mea si pentru intelegerea vietii.

Am inteles ca mostenirea duhovniceasca de la parinti a fost determinanta, pentru ca aceasta mi-a deschis drumul spre un anume fel de oameni, fata de care simteam o inrudire. Oamenii de care ma apropiam aveau ceva din duhul primit de la parintii mei si intalnirile cu ei nu au facut decat sa adauge si iarasi sa adauge la mostenirea primita de la parinti.

Poate ca cel mai important lucru primit de la parinti a fost deschiderea spre lumea reala, spre viata in sine si lipsa atractiei pentru expresia teoretica a realitatii.