Robert Șerban — Fiindcă, atunci când scrii, tu o faci, de regulă, ore în șir, vreau să‑mi vorbești despre inspirație. Unii scriitori spun că ar fi o chestiune romanțioasă și tâmpițică, alții cred cu fervoare în ea și consideră că în lipsa‑i nu pot face literatură. Ce ar fi sau ce nu este inspirația?
Şerban Foarţă — De vreme ce, ore‑n şir, aş înnegri, pentru mai nimic sau te miri ce, hârtia, e clar că nu de inspiraţie ar fi vorba… Altfel, sunt spontan, după cum bine ştii, am replica la mine (şi nu o ţin în mine, îndeobşte, făcându‑mi, nu o dată, rău). Numai că inspiraţia, cea autentică, este un har. Cât despre scribăieţii adepţi ai calomnierii inspiraţiei drept o chestiune romanţioasă şi cam tâmpiţică, vorba ta, tâmpiţeii romanţioşi sunt ei! Se scriu, în genere, procese‑verbale, reclamaţii, cereri, petiţii, jalbe în proţap, fără mai nicio inspiraţie, ba chiar şi fără apetit, ca dintr‑un soi de ordin pe unitate, şi atât. Mulţi autori se nasc, pesemne, sictiriţi, rămânând aşa până la urmă… Dacă ar fi mai inspiraţi, ar fremăta, cred eu, mai mult, liberi, în fine, de imobilismul pe care‑l presupune spleen‑ul. În definiţia dificilă a misterioasei inspiraţii ar intra, deci, freamătul acesta, care, uneori, în toiul nopţii, te catapultează din patul tău la masa cu foi albe. Iar astea sunt de înţeles doar pentru cine le‑a trăit aievea, cum statuează Dante: „che ‘ntender no la può chi no la prova”.