Apărută în format „carte școlară”, cu un corp de literă suficient de mare încât să poată fi citită chiar și de cei mai mici cititori (+7 ani), cu copertă și ilustrații meșteșugit executate de Camelia Dobridoreanu, „Năzdrăvăniile Ilenuței” poate fi încadrată cu ușurință în categoria cărților pe care merită să le ai în biblioteca personală.

Ilenuța, eroina cărții pe care o prezentăm, este fără doar și poate o năzdrăvană, însă o „năzdrăvană nevinovată” – dacă putem spune așa – căci năzdrăvăniile ei sunt o consecință a felului în care orice copil „vede” viața: cu un ochi râzând și cu celălalt plângând. Dilemele pe care oameni în toată firea nu le-au putut desluși – de exemplu unde se duc oamenii când mor – sunt copleșitoare și greu de înțeles pentru cineva care doar ce a învățat să facă primii pași în viață. Trebuie să recunoaștem, într-un fel sau altul, copiii trebuie să înghită „supa” dulce-amăruie pe care o trăim, cu toate relele și bunele ei, timpul pentru reflexie, pentru întrebări de genul „Cine m-a făcut om mare?”, urmând să vină mult mai târziu față de perioada copilăriei. Nici nu e de mirare că, în procesul „adaptării” Ilenuța mai scapă câte o năzdrăvănie, cum ar fi să deseneze omuleți albaștri pe pereți.

În mod lăudabil, în cartea de față, Gabriela Ioniță reușește să transmită cititorului acest sentiment greu de descris, de râsu’-plânsu’, cel care pe unii oameni îi face să admire, dar să nu poată privi până la final filmele lui Chaplin.