„Cînd prezentul nimiceşte utopia şi viitorul, ne rămîn ucronia şi trecutul. Scriind despre munca lui de gropar al comunismului (mai exact: «dezgropar»), arheologul şi poetul Marius Oprea şi-a descoperit vocaţia prozei lapidare, intense, mişcătoare. Primul său roman, Turma păstorului mut, era un parcurs al regăsirii de sine şi vindecării, nucleul unei alegorii metonimice a României – Spitalul Socola. Acum, autorul îşi extinde formula. Rezultatul, un dialog între memoriile primului Bazileu al Imperiului Român de Răsărit din 2056 şi un manuscris al său de aceeaşi factură din 2016, este o ucronie patafizică. Astfel, eliberată de constrîngerile speculaţiei raţionale, (auto)ficţiunea prefigurează o lume viitoare în care toate problemele şi-au găsit soluţiile. Multora, acestea le vor părea delirante. Dar dacă sînt singurele?” (Sorin Antohi)

„SF sau literatură confesivă? Talent uimitor, nedrămuit, de a imagina România peste 40 de ani sau o coborîre şovăielnică în sinele pierdut şi, apoi, regăsit? Pe de o parte: România, ţară ce devine imperiu, cucerind Germania, exportînd acolo «Tihna Trupească şi Liniştea Sufletească», ţară al cărei Imn Naţional este Somnoroase păsărele, compus de un copil, ţară care se apără de nori radioactivi cu Brîul Maicii Domnului, ţară în care Bucureştiul ajunge sediul Parlamentului European. Pe de altă parte: amintiri disparate şi înduioşătoare despre «ultimul arbore», «pasărea ploii», şarpele anguis fragilis, cîntecul guguştiucului care anunţă «iminenţa înălţării soarelui pe cer», nucul iubirii, drumul spre insula Amorgos, din arhipelagul grecesc. De fapt, o caldă poveste de iubire, marca Marius Oprea, născocitor de fapte viitoare şi înţelept tălmaci de semne ale prezentului. Iubire: pentru ţara sa, pe care – prin puterea prozei – o face să fie altfel, populată cu personaje ce ne par cunoscute, construite cu o suavă plăcere, cu o gingaşă ironie. Şi iubire pentru Cristina! Aflaţi în carte de ce, prin Cristina, Imperiul Român de Răsărit îşi pierde numele şi rînduielile.” (Ovidiu Şimonca)