Aerul din plămânii poeziei lui Borco vine înspre noi răspicat, ca din eșapamentul motoretei de toamnă a lui Kusturica și strigă, așa, după tinerețe, drăgosteală și moarte. Nu e de mirare, așadar, că poezia lui are și gust de răchie altoit cu jumătate de viață din filmele vechi, cu miros de picmez și crofne, cu păpricaș peste care stă norul lui Mâine cu parcă ortacii lui buni. Dar, mai ales, poezia lui are, acum, un nod în gât pe care mai bine îl neprimea decât să scrie atât de cu drojdia morții pe foi.

Marcel Tolcea

Borco e un trăirist în plină hipermodernitate. Are telefon mobil, aparat foto, motocicletă, mașină, internet, dar îi place la sat atât de mult, încât până și jobul său e la Muzeul Satului Bănățean. Cum e el, așa îi e și poezia, telurică, sangvină, neaoșă, retorică, grav-ludică, țâfnoasă, un melanj de balcanism – ce vine pe filiera-i sârbească, dar mai domolit, câta, de pusta bănățeană – și nostalgie vivantă, de cuceritor, după imperiu.

Robert Șerban