Pe Andrei Zbirnea l-am intalnit pe la Arad, la un festival de literatura. Era hiperactiv, parca nici nu era poet. Eu stiam dintr-un film cu Neruda ca toti poetii sunt obezi. Zbirnea nici macar nu era obez. Dar nu l-am uitat, mai ales ca era de loc din judetul Ialomita, ceea ce este intotdeauna induiosator, se pripasise prin Berceni, ceea ce este evident suprarealist, si mai tinea si cu Borussia Dortmund, adica era un visator - parca totusi era poet. Apoi ne-am mai intalnit pe la un targ de carte si am mancat mici pe o bordura sau poate la o masa, uite ca mereu ziceam ca o sa citesc poemele lui Zbirnea, dar se tot intampla viata si nu le citeam. Apoi ne-am mai vazut o data pe zoom si, in sfarsit, mi-a trimis cartea aceasta cu titlu ciudat. Ce Bergen viseaza acest Zbirnea? Apoi am citit-o. Si s-au aratat toate cele vazute si nevazute: Nick Cave si porumbeii din Bergen si acel Dumnezeu singur care nu se teme sa puna intrebari suplimentare. Si piticul care semana cu piticul lui Lynch, dar avea ochii lui Solsjkaer si intreba cate trepte sunt pana sus, numaratoarea asta fiind foarte importanta pentru el. Poemele lui Zbirnea sunt ciudate, ca viata, caci intr-adevar sunt zile in care te temi sa deschizi ochii si nu esti capabil sa distingi intre sunetul unui urs iradiat si frica sufocarii la nouazeci de grade. Sunt ciudate, surprinzatoare si curajoase. Iar cuvintele il asculta pe Zbirnea si se intorc in pagina parca uimite si ele de locurile extraordinare unde l-au purtat pe poet. Uneori nici nu stii ce a vrut sa spuna autorul, dar vezi ca e frumos si asta e tot ce conteaza si, cand cartea se incheie si incepe altceva, te trezesti cautand bilete de avion catre Bergen. E frig la Bergen, dar parca nu e chiar cel mai rau loc unde sa iti amintesti ceva anume si poate, daca ai noroc, sa mori si sa ramana scris pe Wikipedia ca te desparteau doar 3 304 kilometri de Polul Nord. - Andrei Craciun