Nicolae Steinhardt – un Parsifal modern

A pune problema eticului in actul de cultura e lucru rar si riscant. Poate atrage dupa sine etichete ca: „moralist”, „moralizator”, „eticist” etc. O capodopera e in sine etica, cathartica, sau trebuie explicit sa condamne raul si sa exalte binele? Intrebarea e veche si fiecare epoca a avut raspunsul sau. Modernii, mai subtili, au cazut de acord ca opera de arta trebuie sa sugereze doar frumosul, adevarul, poate si binele. Oamenii „recenti” nu mai leaga neaparat frumosul de bine si de adevar. Dar, candva, poate si acum, cand insul-creator era smuls de neprevazut din obisnuinte, cand nu putea sa evite hartuiala istoriei, cand nici solutia lui Eliade, iesirea din timp, nu-l putea salva, atunci, ajuns la gradul zero al existentei, descoperea salvarea in trairea la temperaturi inalte, practicand virtutile primordiale: credinta, nadejdea si dragostea. Si pentru ca viata i se confunda cu scrisul, cartile sale au purtat pecetea acestei experiente. O astfel de conditie a ilustrat Nicolae Steinhardt in literatura romana. Unic prin felul in care a abordat critica literara si antologic in literatura memorialistica, acest scriitor-calugar, trecut prin toate vamile regimului comunist, propune contemporanilor un mod de a scrie „nobil si sentimental”. Nobil e scrisul responsabil, care-l situeaza si pe scriitor si pe cititor intr-o aristocratie a spiritului. Iar sentimental nu trebuie inteles ca dulceag si lacrimogen, ci adresandu-se laturii sensibile a sinei. Prin urmare, acestea ar fi coordonatele unei opere literare autentice. Insa implicite, pentru ca „Scriitorul nu are a fi moralist. Alta e menirea lui: sa iste in mintea si-n inima cititorului concluzii moraliste, mai bine zis morale.” Steinhardt nu va pierde niciodata din vedere conditia esentiala a creatorului: existenta talentului, garantie a valorii, dar conjugat cu verticalitatea. „Sunt un partizan ferm al ierarhiei valorilor. Talentul, desigur, e esential. Doi bani nu face in lipsa unei viziuni morale a lumii si a lucrurilor, in lipsa unei perspective, a unor concepte integratoare.”

Parsifal modern, Steinhardt pune intrebarea esentiala intr-o lume intoarsa. Marturie ii sunt cartile si amintirea inca vie in sufletele unor contemporani ce l-au cunoscut. De-i vom deschide cartile, si mai ales cartea, „Jurnalul fericirii”, vom descoperi un mod nou, total, de a asuma existenta. Fara schizoidice disocieri intre etic si estetic, istoric si anistoric, material si nematerial. Voios si paradoxal (ca unul care a inteles relativitatea lumii), Steinhardt e convins ca „in lumea aceasta – daca ne cunoastem interesul si ne vrem fericirea – n-avem incotro, suntem osanditi a face fapte bune si frumoase!”
Intr-un spatiu inchis, interior sau exterior, la cheremul prostiei agresive si al totalitarismelor de orice fel, Nicolae Steinhardt gaseste o solutie salutara: trairea in acord cu principiile si nu sub teroarea modelor (e si aceasta o forma de iesire din istorie), pentru ca lumea va fi salvata de „frumusetea (sanatatea, luciditatea, normalitatea) ca vrajmasa a prostiei si a pociturii”.