„Cartea coboară la nişte adâncimi «basice», atinge arhetipul, ceea ce o scoate din simplul biografism şi din «autoanaliză», conferindu-i o greutate rarissimă, de mare densitate şi intensitate interioară.
Ceea ce rezultă din naveta între «perfidul Albion» şi casa de pe Măgură (a rădăcinilor, dar şi a paraginiii, paradis recuperat mai mult ca nostalgie, decât ca prezent) are un sunet răvăşitor de ubi sunt şi de vanitas vanitatum, cu atât mai autentic, cu cât nu urcă în emfază retorică, ci se articulează din reţinere, sincopă, elipsă, din decupaje şi instantanee temporale ieşite din «timpul obligaţiilor».
Abia aşa se aude tăcerea esenţială pe care cuvintele n-o pot exprima, ci doar o semnalează indirect. Oboseala existenţială se transformă în puritate elegiacă, într-un lirism cu care ne întâlnim tot mai rar printre vociferările şi hăuliturile contemporane.
Luminiţa Amarie are o vocaţie (să fie oare fatalitate?) de mater dolorosa, simte atmosfera sfârşiturilor şi sfârşitului, respiră în preapocalipsă, împreună cu «toţi distruşii», se resemnează fără să abandoneze, trăieşte maternitatea ca pe o rezistenţă eroică, reumanizantă, în pofida memoriei traumelor, a codurilor sociale alienante, a pericolului care pluteşte în aer, a angoaselor.
Mater dolorosa nu-şi pierde – dimpotrivă! – energiile binefăcătoare de «mamă hrănitoare». No return point (desigur, nu mai e drum îndărăt), tocmai de aceea se simte obligată să meargă înainte, peste pragul metanoiei, printre «pisicile care strălucesc în ferestre”.
(O. Nimigean)