Existența a fost înțeleasă ca ceea ce poate fi privit doar din afara ei, mai exact, ca ceea ce poate fi obiect pentru un subiect, și nicidecum ca o stare de imanență din care nu se poate ieși pentru a spune „aceasta este”.

Conceptul de existență nu a inclus, așadar, în însuși conținutul său, subiectivitatea ca atare (fapt ce ar fi făcut din existență o interioritate fără exterioritate), ci s-a limitat la ceea ce se poate obiectiva.

Eu exist fiindcă mă integrez în sfera unei obiectivități atotcuprinzătoare, și nu fiindcă noțiunea de existență m-ar include pe mine însumi în propriul ei conținut.

Altfel spus, potrivit conceptului de existență utilizat pînă în prezent a exista nu înseamnă și a fi subiectiv, ci a „transfera” subiectivitatea în obiectivitate. Conștiința mea există fiindcă, asemenea tuturor celorlalte lucruri, poate fi obiect pentru alte conștiințe.

Nu este vorba însă aici de o corelare necesară a existenței cu un subiect (adică nu înseamnă că există doar ceea ce este observat), ci, dimpotrivă, de faptul că existența a fost înțeleasă ca ceva absolut independent de orice subiect și tocmai din această cauză, în anumite circumstanțe, ea putea să intre, ca obiect, în relație cu un subiect.