„În ciuda unui întreg alai de comentatori și deci, deja, a unei idei de-a gata potrivit căreia Bruno Latour s-ar rupe de predecesorii săi imediați, marea pleiada (sau generație ’30) a gânditorilor așa-zis poststructuraliști, incorect (dar nu și involuntar) numiți „postmoderni” (Foucault,Derrida, Deleuze etc.), mie mi se pare că, dimpotrivă, Latour este exemplar și prin modul absolut corect (etic și istoric) în care, da, îi istoricizează pe aceștia: încercând să-i depășească continuându-i, pornind de acolo de unde aceștia au ajuns, preluându-i ca dat istoric, nu prefacându-se ca nu au existat și răsuflând ușurat, asemeni marii noi conjurații a conservatorilor fundamentaliști de toate culorile și de toate nuanțele (neoliberali sau neomarxiști), că au eliberat scena istorică a ideilor. Latour reușește să pozitiveze constructiv ceea ce predecesorii săi imediați, în ciuda diferențelor care îi despart, deconstruiau critic.” (Bogdan Ghiu)