Parviz, dacă mă poți uita, fă-o! Dacă poți zdrobi cu picioarele aspirațiile mele fără milă, uită-mă! Dacă nu poți recompensa toate aceste eforturi făcute pentru tine, părăsește-mă!…
Parviz, nu mai sunt capabilă să continui să scriu. Nu numai că mă doare mâna, dar mă dor și lacrimile din ochi. Vai, dacă nu mă mai vrei, mâna asta n-o va mai ține pe a ta ca să-și uite durerile, iar acești ochi nu-i vor mai ëxa vreodată pe ai tăi și nu vor găsi beția unei vieți, a unei vieți debordante de bucurie, în privirea ta. Dacă mor, nu voi mai suferi din cauza infidelității tale, nici de asprimea mamei mele, iar tu nu vei mai chinui acest sac de oase și carne cu scrisorile tale triste. Da, Parviz, dacă mă părăsești, voi muri. Nu există culoare dincolo de negru. Forugh, 31 iulie 1950
Forugh Farrokhzād (1935-1967) este cea mai mare poetă iraniană modernă. S-a născut la Teheran, într-o familie cu șapte copii. După studii primare și secundare, se căsătorește, în 1950, cu Parviz Șāpur, fiul cel mic al mătușii maternale. În 1952, se naște unicul lor fiu, Kāmyār, care, dupā divorțul părinților, în 1955, rămâne în custodia tatălui. După divorț, în 1958, îl cunoaște pe marele scriitor, cineast și producător de film Ebrāhim Golestān, devenind secretar al studioului „Golestān Film”. Pe lângă alte scurtmetraje, realizează celebrul film documentar Casa este neagră (despre leprozeria de lângă Tabriz), prilej cu care îl înfiază pe Hosein Mansuri, copilul de șase ani al unei familii de leproși, neatins de teribila boală. Colaborează la diverse publicații, scrie poezie și proză, amintiri din călătorii, critică literară, joacă în piese de teatru și în filme, participă la diverse festivaluri și simpozioane, luptă pentru emanciparea femeii musulmane, e extrem de activă în viața socială și culturală. Moare la 14 februarie 1967, în urma unui cumplit accident rutier, neelucidat încă. A publicat volumele de versuri: Captivă (1952), Zidul (1956), Revolta (1958), O altă naștere (1963), Să dăm crezare începutului de anotimp rece (postum).