Nimeni nu s‑a supărat ­vreodată că în afară castanele au ghimpi care înţeapă, că nucile au ­coaja groasă verde, care înnegreşte mâinile, că migdalele au înveliş tare, ce trebuie spart, și nimeni n‑a încetat să le mănânce pentru că sunt greu de curăţat, ci fiecare, în linişte, înlătură ghimpii din afară, îndepărtează coaja greu de curăţat şi se bucură de fructul gustos.

De ce oare nu se întâmplă acelaşi lucru şi în relaţiile noastre cu semenii? De ce nu ne-am îngriji cu aceeaşi liniște, răbdare și calm să aflăm frumusețea ascunsă a sufletului semenilor, care există, cu siguranță, în toți?

Când îl iubeşti pe aproapele tău, admiri „diamantul” care se găseşte înlăuntrul lui, şi inima ta se bucură. Când nu‑l iubeşti, te poticnești de „pietrele” şi de „mărăcinii” lui şi‑ţi îmbolnăveşti inima.