Numele Tatălui

Sunt unii care, atunci când un poet tipăreşte proză, caută semnele poematicului, ale unui discurs liric originar din care vor fi provenit stilul, dar şi substanța și modalitățile ei de explorare. Poezia nu îi e străină prozei, dar nici nu i se substituie și, cu atât mai puțin, se supune unei relații de tip cauză efect. Când izbândeşte estetic, prozatorul este altcineva decât poetul, nu-l repudiază, ci il pune în conservare". Se întâmplă acest lucru, de la Eminescu, Arghezi, Blaga, până la Mircea Cărtărescu, Gabriel Chifu, Călin Vlasie, Adrian Alui Gheorghe şi, iată, Gellu Dorian, în proza de ficțiune şi în aceea cu o apăsată dimensiune a unei realități recreate prin vis, cum este romanul Numele Tatălui. Tinta poeziei şi prozei tipărite de Gellu Dorian după 1990 este starea distopică a oamenilor şi a unei lumi dis-părute, unde se vor regăsi „sărmanul" Dionis, Dionisie, victimă a unei istorii agresive, dealurile Ipoteştilor, alias Locunalt, dar și o rezervație cu fond cultural maxim, salvându-se de sub presiunea letală a (i)realității imediate şi prin reactivarea energiilor ascunse ale ființei interioare. Numele Tatălui este, altfel, portretul unei lumi apuse, reinventate prin visul naratorului fictiv ce-l readuce în prim-plan pe, în fond, eroul unei familii, poate cea mai tragică din istoria literaturii române. Autorul, pe lângă ficțiunea în sine, aduce în paginile romanului său multe detalii din viața acestuia, în aşa fel ca fiecare cititor să-și dea seama despre cine este vorba.

IOAN HOLBAN

Pentru a putea recrea o istorie despre familia în sânul căreia s-a născut geniul poetic al literaturii române, am dorit ca Numele Tatălui să fie o distopie ce iese din norme, înrămând acțiunea într-o realitate nu de mult apusă, în care destinul individual era la cheremul celor ce stăpâneau totul.

GELLU DORIAN