Este istoria unei familii obișnuite, căreia confruntarea cu Istoria îi conferă însă valoare exponențială. Amintirile sunt așternute pe hârtie după mulți ani de la evenimentele trăite, la senectute, când Elena Narti își regăsește liniștea prielnică rememorării, ca refugiată politic în Suedia, unde fiica sa se stabilise de mai multă vreme tot ca refugiată. Textul e scris inițial în limba română (este evidentă, de altfel, în carte, dragostea și recunoștința ei față de țara adoptivă, în care a trăit șase decenii și în care s-a dedicat asistenţei sociale, fiind printre pionierele profesiei aici), apoi în limba rusă – iar redactarea lui o va însoți până la sfârșitul vieţii, la 86 de ani. De menționat că Elena Narti a apucat să asiste la căderea spectaculoasă a comunismului în Europa de Răsărit, dar nu și la dezintegrarea Uniunii Sovietice.

Scriitoarea Ana Maria Narti intervine extrem de puțin în amintirile mamei, încercând să nu altereze prospeţimea trăirii și voinţa de adevăr a femeii în vârstă care nu voia să moară fără a lăsa urmașilor mărturia sa.

Memoriile sunt completate cu un bogat material iconografic de arhivă, care ajută cititorul să reconstituie atmosfera din epocă, locurile peregrinărilor (Moscova, Anapa, Chișinău, București), precum și să se familiarizeze cu chipurile celor amintiți în carte.

Nu în ultimul rând, un document prețios anexat textului autobiografic este scrisoarea adresată Elenei Narti de Natalia Soljenițîna, în 1985, când aceasta trudea împreună cu Aleksandr Soljenițîn la concretizarea unei titanice misiuni: constituirea Bibliotecii de Memorii din Întreaga Rusie, toți cei care trecuseră prin experiențe istorice ale începutului de secol XX fiind invitați să trimită mărturii scrise pentru acest proiect pe care marele disident îl numea „un cheag al amintirii și experienţei naţionale” (textul explicativ este, de asemenea, inclus în volum).