”Prieten vechi, conu’ Costache. Ne știm de la asediul cetății Neamțului: împlinisem cinci ani când i-am ascultat povestirea Sobieski și românii, în lectura surorii mele Cecilia, dar de la primele cuvinte eram deja acolo, deasupra porții, pe zid, și priveam zarea – aveam ochi buni pe-atunci, vedeam tot, auzindu-l ca-n vis pe conu’ Costache: „Pe drumul ce duce cătră cetatea Neamţu, pe la sfârşitul lui septemvrie 1686, se vedea o oaste mergând…”, așa începe. Ani mai târziu am citit proza asta minunată de nenumărate ori, deci taina introducerii într-o narațiune, a întoarcerii în timp cu timpii verbelor și a încheierii ei de la conu’ Costache am aflat. Iar maeștrii trebuie pomeniți.”

Autorul

Ceea ce impresionează în mod deosebit este faptul că Ovidiu Petcu nu cere permisiunea nimănui de a-și exprima ideile. El scrie fiindcă a înţeles că literatura se redefineşte în fiecare generaţie prin cei care nu se supun canoanelor.

Nu linguşeşte, nu cere validare, nu se fereşte să deranjeze.

Îşi asumă întregul discurs. Iar în această asumare, bazată şi pe congruenţa ideilor sale cu ideile citate din alţi autori, există o forţă care poate să reseteze percepţii, să nască noi lecturi, să genereze dialoguri esenţiale privind literatura şi rolul ei în existenţa noastră ca indivizi şi ca specie.