Dacă poezia e o developare a unor stări, amintiri, proiecții, jocuri, dorințe, închipuiri, sentimente, atunci Violeta Savu lucrează, fără mănuși, cu acizii unui laborator de stabilizare a imaginilor ce decurg din ele. Doar că lumea pe care ea vrea s-o (sur)prindă e într-o mișcare ce derutează și nu trasează contururi tari, fiindcă e plină de interacțiuni, tangențe, de ieșiri și veniri.

Dragostea e activul de fond al poeziilor din carte, ce pune universul, interior, dar și pe cel din afara lui, într-o dinamică din care autoarea ne oferă secvențe pe care mai mult le intuim, le dibuim și pe care le continuăm, cu propria imaginație, plecând de la semnalele și ipotezele oferite.

E o lirică participativă cea a Violetei, în care cititorul e invitat să pună de la el, să schimbe, să o cotească într-o direcție ori în alta, să se întoarcă împotrivă, să nege. Contextul ce ține la foc mic, dar viu, dragostea, are mai mulți vectori, între care boala, frica, absența, credința, moartea. Atunci când converg, acidul arde vârfurile degetelor.