Fantasma muzicii vechi, ca şi cea a celei moderne, a celei occidentale ca şi a celei autohtone, a celei grav pământene ca şi cea a celei înalt celeste reprezintă principii stimulativ-orga¬nizatoare ale traseelor narative care traduc, acum, în termenii unei construcţii romaneşti de o noutate rezonând de ecouri pierdute, vechile depozite de tragism. Tot ele sunt cele care dau echivalentul cel mai valabil şi mai apropiat al acelui sincretism diegetic pe care l-am văzut întrupat în pasta narativă a romanului (romanelor), cu care fac un firesc corp comun. Și, iarăşi, aceleaşi fantasme muzicale, cu componentele lor succesive de prezenţe faptice şi ecouri, asigură un fel de reţea, de structură de rezistenţă pe care se aşează valorile de reprezentativitate general umană ale întregii construcţii romaneşti. După cum, în fine, aceleaşi fantasme dau fiinţa de viaţă ritmată a naraţiunii, reprezintă canavaua pe care se brodează, ca pe un plan de concert, textura narativă suavă şi gravă totodată.