O scrisoare pierdută a lui I.L. Caragiale este, neîndoielnic, capodopera teatrului românesc. Piesa a fost pusă de nenumărate ori în scenă de la apariţie până azi şi în rolurile principale şi secundare au jucat actori dintre cei mai mari din toate timpurile de aproape un secol şi jumătate încoace. Pierderea unei scrisori de dragoste, regăsirea şi apoi pierderea ei din nou, ca şi fericita regăsire de la sfârşit dau naştere unui conflict politic, într-un judeţ de munte, unde au loc alegeri. Notabilităţile locale se confruntă, când în situaţii comice, când în situaţii dramatice. Piesa e magistral construită spre a fi pusă în scenă. Personajele sunt, fără excepţie, memorabile. Unele din ele, Caţavencu, de exemplu, a rămas până azi tipul demagogului politic. Îl mai auzim încă şi noi vorbind la… televiziune. În sfârşit, replicile s-au fixat definitiv în memoria generaţiilor succesive. „Votează cu cine pofteşti!”, îi recomandă prefectul cetăţeanului turmentat. Auziţi replică la acesta: „Eu nu poftesc pe nimeni dacă e vorba de poftă.”